Așteptăm cu mare bucurie ediția SP!C cu numărul 11 care va marca închiderea sezonului 2021-2022 a întâlnirilor dedicate elitelor profesionale cu drag de arhitectură.
Foto: https://www.hotnews.ro/stiri-perspektiva-23804462-augustin-ioan-arhitect-fost-plecat-burse-sotia-mea-africa-10-ani-coronavirus-avem-experienta-vietii-stam-impreuna-noi-bonnie-videointerviu.htm
Gazda finalului de sezon este tot acela care cu bunăvoință l-a deschis, arhitectul și filosoful Augustin Ioan, un prieten al conceptului lansat de noi pentru ciocnirea de idei cât mai interesante într-o atmosferă caldă, urmată de un dinner între prieteni vechi și noi.
Foto: www.dilemaveche.ro
Poziția arhitectului și filosofului Augustin Ioan este, după noi, dezvăluită în această scurtă dar minunată scriere a dânsului în Dilema Veche pe care trebuie neapărat să o savurați:
https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/arhitectura-aveti-putintica-rabdare-634521.html
Pentru a redeschide interesul pentru temele abordate de Augustin Ioan, iată un articol pe care l-a publicat despre o temă aleasă cu predilecție, sacrul, o idee atât de controversată astăzi încât uneori pare aproape avantgardistă:
https://www.clarionreview.org/2018/05/sacred-space-as-public-place-part-1/
Și deasemenea iată una dintre cărțile semnate de gazda noastră pe tema arhitecturii și întemeierii:
https://edituradoxologia.ro/piatra-din-capul-unghiului-arhitectura-sacra-de-la-brancoveanu-pana-azi-0
Despre domnul profesor vă mai transmitem în preambulul acestei întâlniri, un text semnat de Florin Toma apărut în Viața Românească 6/2022 ( www.viataromaneasca.eu ) :
”Sacrul mare în format mic.
Orice carte semnată
de prof.arh. Augustin Ioan este nu doar incitantă și de fiecare dată
surprinzătoare, ci și, în mod sigur, utilă în înțelegerea arhitecturii sacre,
domeniu în care profesorul este deja un nume recunoscut. Una dintre cele mai
recente produse ale spiritului, inteligenței și erudiției acestui intelectual
de elită, pe care l-a dat Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”
(și care, nota bene, n-a dat puțini!), poartă un titlu dacă nu bizar, atunci
măcar unul care intrigă. Într-un format liliput, Piatra din capul unghiului, apărută cu doi ani pandemici în urmă,
la Editura Doxologia (sub îngrijirea teologului Mihai Neamțu), este, de fapt,
un brevilocvent, dar paradoxal de consistent compte-rendu privind informația și teoria despre „arhitectura
sacră, de la Brâncoveanu până azi”.
Ioan Augustin este considerat în
mediile intelectuale drept o personalitate polivalentă, pentru care
interdisciplinaritatea e o simplă joacă (însă una extrem de serioasă!) a unui
spirit versatil, dinamic, ascuțit și ghiduș.
Dincolo de realitatea că este profesor
la „Ion Mincu”, unul foarte respectat și extrem de iubit, un specialist
excelent în arhitectura religioasă, aflat într-o poziție absolut fastă, cum
subliniază însuși prefațatorul, Mihai Neamțu, adică „la intersecția fertilă
dintre teologia creștină, filosofia culturii și istoria ideilor”; în afară de
faptul că este un exuberant iubitor al artelor (nu doar vizuale), apoi, foarte
important, un obsecvios admirator al Coroanei, căruia, pentru marile gesturi de
creație pentru Familia Regală, i-a fost conferit Ordinul Coroana României în
grad de Cavaler (Regele Mihai Însuși mulțumindu-i, atât pentru creația
ctitoriei istorice de la Curtea de Argeș, înfăptuită deja și premiată, în 2017,
de Academia Română, cât și pentru „renașterea” Castelului Regal de la
Săvârșin!) și, în fine, nu în ultimul rând, un remarcabil poet (a cărui vână descoperită
prin anii `90 continuă să fie pulsatilă și azi), Ioan Augustin este o persoană
agreabilă, un ins fermecător, de care, nota bene, mă leagă, de peste trei
decenii, o onorantă prietenie.
Cartea are trei direcții de
analiză: prima, privind moștenirea brâncovenească (stil, istorie, informații),
cu considerații asupra tradiției acesteia, apoi, arhitectura ortodoxă în
România Mare (cu date istorice despre stilul neoromânesc „de generația a doua”,
dar și cu câteva detalii despre peripețiile contribuției sale la planul general
după care a fost construită Catedralei Neamului) și, în fine, un al treilea
capitol, intitulat „Retrofuturismul”:
concept revizita(n)t pentru o arhitectură viitoare, adică un fel de ce este
acest paradoxal concept oximoronic (futurismul retro?!) și ce vrea el pentru
arhitectura viitorului.
Titlul cărții, care-i face pe
mulți să ridice o sprânceană în semn de nedumerire, este încet-încet decriptat
de către autor într-un cod complex, ce reunește istoria, zidirea, textul biblic
și știința. Plecând de la premisa că „piatra este un material încreștinat”,
Augustin Ioan consideră că, prin cele trei referințe metaforice și alegorice
(piatra din capul unghiului, casa de pe stâncă și piatra pe care se întemeiază
biserica), textul Noului Testament întoarce lemnul, ca primă instanță tactilă
(lemnul ieslei și lemnul crucii, care au susținut Nașterea și moartea lui Iisus)
și se întoarce la stânca peșterii și cea a mormântului lui Iosif din Arimateea.
Apoi, autorul vine cu un șir de
argumente, susținute cu citate din clasicii istoriei arhitecturii, ce întăresc
realitatea că, în construcția atât urbană, cât și religioasă, „piatra creează
ordine” și e caracterizată de „masă, greutate și putere”, dar și de „naturalețe
și eleganță, frumusețe și simplitate”. Ea exprimă o relație strânsă cu natura
și este folosită ca să împlinească un „exercițiu și un semn magic, într-un
limbaj simbolic, în același timp străvechi și modern”.
Cu admirație, Augustin Ioan
vorbește și despre considerațiile lui Mircea Eliade despre relația specială pe
care Brâncuși a avut-o cu piatra. În Jurnalul
său, istoricul religiilor descrie „materia tare, impenetrabilă”, de care
Brâncuși s-ar fi apropiat cu sensibilitatea și venerația omului preistoric.
Starea aceasta de „beatitudine indusă de intimitatea indefinit prelungită cu
materia cristalină” constituie, potrivit lui Eliade, „o anume formă de
religiozitate care face ca sculptorul să dorească a-i aboli pietrei firea sa și,
mai presus de orice, greutatea, spre a ne arăta cum ascende și zboară”. Și
Augustin Ioan conchide: „Versatilitatea tactilă a pietrei o face, așadar,
deosebit de expresivă în a sugera fie întoarcerea pe pământ a casei (zidire
ciclopică, opus incertum), fie,
dimpotrivă, ascensiunea – prin geometria regulată a fațetării și lustruirii.”
Revenind la tehnicitatea
titlului, autorul ne lămurește că metafora pietrei ce închide o lucrare (urbană
sau bisericească) este cea care definește, de fapt, „piatra din capul
unghiului”. Prin capul unghiului unui arc, al unei bolți sau al unei cupole se
înțelege acea piesă (de piatră) ce închide un sistem constructiv. Ea este
ultima care se pune în operă, atât în sensul propriu al expresiei, cât și în
cel figurat. Un fel de finis coronat opus.
Și continuă, la fel de didactic, autorul: „Prin piatra din capul unghiului, un
obiect arhitectural capătă ființă, devine un sistem închegat, se comportă
unitar. Așezarea pietrei acesteia, numită și cheie de boltă, este ultimul gest edificatoriu(...) al operei.”
Totodată, susține autorul, piatra din capul unghiului este și cea mai înaltă,
cea mai de sus plasată pe verticala construcției și, în același timp, lucru
foarte important, cea mai sacră, întrucât ea atinge cerul și, astfel, prin
intermediul ei, edificiul „primește – instantaneu – sens.” De aceea, piatra
aceasta este și marcată arhitectural diferit, mai mare decât restul și de o
formă specială, la unele catedrale occidentale/catolice ea fiind înlocuită cu lanterno-ul, acel omphalos, prin care intră o lumină simbolică (întâlnit, de pildă, la
Panteonul din Roma). În schimb, la bisericile ortodoxe, cheia de boltă sau de
cupolă e marcată prin icoana uriașă a lui Iisus Pantocrator.
Piatra din capul unghiului este nu doar încă un
exemplu prin care profesorul Augustin Ioan „spiritualizează înțelegerea
arhitecturii” (cum spunea Teodor Baconschi), ci, dezvăluindu-ne sensurile
neștiute ale zidirii sacrului, înseamnă și un imn de adorație închinat pietrei
(alte amănunte le găsim în cartea aceluiași autor, Poverism: Prolegomene pentru reîncreștinarea zidirii). O materie a
naturii, fără de care civilizația omului nu-și are niciun temei.
FL. TOMA”
Așteptăm cu emoție o discuție cum nu a mai fost alta pe tema incitantă propusă de gazda noastră, Augustin Ioan.
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
