Despre violența fondatoare și alte paradoxuri

 

Așteptăm cu mare bucurie ediția SP!C  cu numărul 11 care va marca închiderea sezonului 2021-2022 a întâlnirilor dedicate elitelor profesionale cu drag de arhitectură.

Foto: https://www.hotnews.ro/stiri-perspektiva-23804462-augustin-ioan-arhitect-fost-plecat-burse-sotia-mea-africa-10-ani-coronavirus-avem-experienta-vietii-stam-impreuna-noi-bonnie-videointerviu.htm 

Gazda finalului de sezon este tot acela care cu bunăvoință l-a deschis, arhitectul și filosoful Augustin Ioan, un prieten al conceptului lansat de noi pentru ciocnirea de idei cât mai interesante într-o atmosferă caldă, urmată de un dinner între prieteni vechi și noi.

Foto: www.dilemaveche.ro

Poziția arhitectului și filosofului Augustin Ioan este, după noi, dezvăluită în această scurtă dar minunată scriere a dânsului în Dilema Veche pe care trebuie neapărat să o savurați:

https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/arhitectura-aveti-putintica-rabdare-634521.html 

Pentru a redeschide interesul pentru temele abordate de Augustin Ioan, iată un articol pe care l-a publicat despre o temă aleasă cu predilecție, sacrul, o idee atât de controversată astăzi încât uneori pare aproape avantgardistă:

                 https://www.clarionreview.org/2018/05/sacred-space-as-public-place-part-1/ 

Și deasemenea iată una dintre cărțile semnate de gazda noastră pe tema arhitecturii și întemeierii:

https://edituradoxologia.ro/piatra-din-capul-unghiului-arhitectura-sacra-de-la-brancoveanu-pana-azi-0

Despre domnul profesor vă mai transmitem în preambulul acestei întâlniri, un text semnat de Florin Toma apărut în Viața Românească 6/2022 ( www.viataromaneasca.eu ) :

”Sacrul mare în format mic. 

           Orice carte semnată de prof.arh. Augustin Ioan este nu doar incitantă și de fiecare dată surprinzătoare, ci și, în mod sigur, utilă în înțelegerea arhitecturii sacre, domeniu în care profesorul este deja un nume recunoscut. Una dintre cele mai recente produse ale spiritului, inteligenței și erudiției acestui intelectual de elită, pe care l-a dat Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” (și care, nota bene, n-a dat puțini!), poartă un titlu dacă nu bizar, atunci măcar unul care intrigă. Într-un format liliput, Piatra din capul unghiului, apărută cu doi ani pandemici în urmă, la Editura Doxologia (sub îngrijirea teologului Mihai Neamțu), este, de fapt, un brevilocvent, dar paradoxal de consistent compte-rendu privind informația și teoria despre „arhitectura sacră, de la Brâncoveanu până azi”.

Ioan Augustin este considerat în mediile intelectuale drept o personalitate polivalentă, pentru care interdisciplinaritatea e o simplă joacă (însă una extrem de serioasă!) a unui spirit versatil, dinamic, ascuțit și ghiduș.

Dincolo de realitatea că este profesor la „Ion Mincu”, unul foarte respectat și extrem de iubit, un specialist excelent în arhitectura religioasă, aflat într-o poziție absolut fastă, cum subliniază însuși prefațatorul, Mihai Neamțu, adică „la intersecția fertilă dintre teologia creștină, filosofia culturii și istoria ideilor”; în afară de faptul că este un exuberant iubitor al artelor (nu doar vizuale), apoi, foarte important, un obsecvios admirator al Coroanei, căruia, pentru marile gesturi de creație pentru Familia Regală, i-a fost conferit Ordinul Coroana României în grad de Cavaler (Regele Mihai Însuși mulțumindu-i, atât pentru creația ctitoriei istorice de la Curtea de Argeș, înfăptuită deja și premiată, în 2017, de Academia Română, cât și pentru „renașterea” Castelului Regal de la Săvârșin!) și, în fine, nu în ultimul rând, un remarcabil poet (a cărui vână descoperită prin anii `90 continuă să fie pulsatilă și azi), Ioan Augustin este o persoană agreabilă, un ins fermecător, de care, nota bene, mă leagă, de peste trei decenii, o onorantă prietenie.

Cartea are trei direcții de analiză: prima, privind moștenirea brâncovenească (stil, istorie, informații), cu considerații asupra tradiției acesteia, apoi, arhitectura ortodoxă în România Mare (cu date istorice despre stilul neoromânesc „de generația a doua”, dar și cu câteva detalii despre peripețiile contribuției sale la planul general după care a fost construită Catedralei Neamului) și, în fine, un al treilea capitol, intitulat „Retrofuturismul”: concept revizita(n)t pentru o arhitectură viitoare, adică un fel de ce este acest paradoxal concept oximoronic (futurismul retro?!) și ce vrea el pentru arhitectura viitorului.

Titlul cărții, care-i face pe mulți să ridice o sprânceană în semn de nedumerire, este încet-încet decriptat de către autor într-un cod complex, ce reunește istoria, zidirea, textul biblic și știința. Plecând de la premisa că „piatra este un material încreștinat”, Augustin Ioan consideră că, prin cele trei referințe metaforice și alegorice (piatra din capul unghiului, casa de pe stâncă și piatra pe care se întemeiază biserica), textul Noului Testament întoarce lemnul, ca primă instanță tactilă (lemnul ieslei și lemnul crucii, care au susținut Nașterea și moartea lui Iisus) și se întoarce la stânca peșterii și cea a mormântului lui Iosif din Arimateea.

Apoi, autorul vine cu un șir de argumente, susținute cu citate din clasicii istoriei arhitecturii, ce întăresc realitatea că, în construcția atât urbană, cât și religioasă, „piatra creează ordine” și e caracterizată de „masă, greutate și putere”, dar și de „naturalețe și eleganță, frumusețe și simplitate”. Ea exprimă o relație strânsă cu natura și este folosită ca să împlinească un „exercițiu și un semn magic, într-un limbaj simbolic, în același timp străvechi și modern”.

Cu admirație, Augustin Ioan vorbește și despre considerațiile lui Mircea Eliade despre relația specială pe care Brâncuși a avut-o cu piatra. În Jurnalul său, istoricul religiilor descrie „materia tare, impenetrabilă”, de care Brâncuși s-ar fi apropiat cu sensibilitatea și venerația omului preistoric. Starea aceasta de „beatitudine indusă de intimitatea indefinit prelungită cu materia cristalină” constituie, potrivit lui Eliade, „o anume formă de religiozitate care face ca sculptorul să dorească a-i aboli pietrei firea sa și, mai presus de orice, greutatea, spre a ne arăta cum ascende și zboară”. Și Augustin Ioan conchide: „Versatilitatea tactilă a pietrei o face, așadar, deosebit de expresivă în a sugera fie întoarcerea pe pământ a casei (zidire ciclopică, opus incertum), fie, dimpotrivă, ascensiunea – prin geometria regulată a fațetării și lustruirii.”

Revenind la tehnicitatea titlului, autorul ne lămurește că metafora pietrei ce închide o lucrare (urbană sau bisericească) este cea care definește, de fapt, „piatra din capul unghiului”. Prin capul unghiului unui arc, al unei bolți sau al unei cupole se înțelege acea piesă (de piatră) ce închide un sistem constructiv. Ea este ultima care se pune în operă, atât în sensul propriu al expresiei, cât și în cel figurat. Un fel de finis coronat opus. Și continuă, la fel de didactic, autorul: „Prin piatra din capul unghiului, un obiect arhitectural capătă ființă, devine un sistem închegat, se comportă unitar. Așezarea pietrei acesteia, numită și cheie de boltă, este ultimul gest edificatoriu(...) al operei.” Totodată, susține autorul, piatra din capul unghiului este și cea mai înaltă, cea mai de sus plasată pe verticala construcției și, în același timp, lucru foarte important, cea mai sacră, întrucât ea atinge cerul și, astfel, prin intermediul ei, edificiul „primește – instantaneu – sens.” De aceea, piatra aceasta este și marcată arhitectural diferit, mai mare decât restul și de o formă specială, la unele catedrale occidentale/catolice ea fiind înlocuită cu lanterno-ul, acel omphalos, prin care intră o lumină simbolică (întâlnit, de pildă, la Panteonul din Roma). În schimb, la bisericile ortodoxe, cheia de boltă sau de cupolă e marcată prin icoana uriașă a lui Iisus Pantocrator.

Piatra din capul unghiului este nu doar încă un exemplu prin care profesorul Augustin Ioan „spiritualizează înțelegerea arhitecturii” (cum spunea Teodor Baconschi), ci, dezvăluindu-ne sensurile neștiute ale zidirii sacrului, înseamnă și un imn de adorație închinat pietrei (alte amănunte le găsim în cartea aceluiași autor, Poverism: Prolegomene pentru reîncreștinarea zidirii). O materie a naturii, fără de care civilizația omului nu-și are niciun temei.

 

FL. TOMA” 

Așteptăm cu emoție o discuție cum nu a mai fost alta pe tema incitantă propusă de gazda noastră, Augustin Ioan.