Maine vom inaugura sezonul 2021-2022 cu prezentarea domnului profesor dr. arhitect Augustin Ioan. În continuare vom publica textul pregătitor al Dânsului care ne va introduce în lumea provocatoare a ideilor.
Augustin IOAN
Arhitectura ca (re)întemeiere a lumii
În chip straniu, nu studiem cu studenţii-arhitecţi tratatele arhitecturii decît cînd (şi dacă) ajungem la doctorat, adică prea tîrziu pentru ca ele să mai joace rolul destinat, acela de gîndire fondatoare a arhitecturii. Căci, ce este un tratat? Un studiu extins, de specialitate, sau, mai bine zis, Cartea însăşi: forma apoteotică de stocare a „tainelor” unui domeniu artistic. Spre deosebire de manifeste, însă, care apar la începutul unei mişcări, al unui curent, tratatele sînt lucrări de maturitate, concluzia unui fenomen artistic, după ce s-au produs capodoperele. Dar tratatele sînt scrise, pe de altă parte, mai devreme de faza “manieristă”, care urmează oricărui mare stil, cînd totul s-a spus, s-a consumat şi începe să fie predominantă în faţa creaţiei. Tratatele fac mai multe lucruri în acelaşi timp:
1. oferă o perspectivă asupra arhitecturii vremii lor. Cele “Patru cărţi” ale lui Palladio oferă o viziune chiar asupra arhitecturii proprii. Cărţile lui Vitruviu sînt o recapitulare a arhitecturii vremii sale, cu ordine clasice, viaducte, temple, aşadar cu întreg mediul construit al acestei epoci augustiniene (căci lui Augustus îi este şi închinat tratatul, cel despre care autorul spune că a găsit o Romă de cărămidă şi lasă supuşilor săi, în loc, una de marmură).
2. Oferă o genealogie a arhitecturii vremii sale, nu e doar o descriere cuprinzătoare a paradigmei în care se situează aceasta, ci îi şi identifică (sau inventează) (re)sursele. Orice carte de acest gen, de pildă “Complexitate şi contradictie în arhitectură” a lui Robert Venturi, spune că arhitectura bună a momentului este şi va trebui să fie complexă şicontradictorie, atribute care în 1966 erau considerate păcate. Mai mult, spune însă că arhitectura bună dintotdeauna are aceste atribute. Şi mai spune că arhitectura modernă a suprimat deliberat aceste aspecte, ca să se poziţioneze pe sine, să-şi afirme propria genealogie.
3. Majoritatea covîrşitoare a tratatelor au un punct de vedere în ceea ce priveste apariţia arhitecturii: cînd, cum, în ce circumstanţe, care sînt primele tipuri de arhitectură? Orice tratat propune, ca o concluzie a celor spuse mai sus, şi o definiţie a arhitecturii.
Or, trebuie înţeleasă miza tratatelor, prin confruntarea lor cu epoca din care provin. Se pot citi grupuri de tratate (din Renaştere, ori din secolul al XX-lea) pentru a înţelege fundalul pe care acestea se proiectează. Există la rîndul ei, o literatură secundă, de comentare a tratatelor. Joseph Rykwert a scris cartea “Despre casa lui Adam in Paradis”, a carei premisă este tocmai lectura tuturor tratatelor, avînd ca punct de pornire ceea ce spun aceste tratate despre originea arhitecturii. Cartea este, deci, un comentariu doar asupra acelor premise ale tratatelor care se ocupa cu originea arhitecturii. De asemenea, este interesant demersul ei, pentru că parcurge invers istoria tratatelor, plecînd din contemporaneitate şi ajungînd până la Vitruviu. Deci, propune la rîndul ei un soi de întoarcere la origini, textuală de data aceasta. Recomand cărţile bunului profesor, atrăgîndu-vă atenţia că nu sînt usoare (“The Dancing Column”, o istorie a ordinelor clasice, tratate arheologic şi nu legendar, ca la Vitruviu, sau o carte despre originea oraşelor, “The Idea of a Town”, din care am mai tradus fragmente introductive pentru Dilema veche, sînt, probabil, cărţile reprezentative ale acestui autor).
De asemenea exista comentarii despre fiecare dintre tratate. Despre Vitruviu, exista o carte minunată cu acelaşi nume, scris deIndra Kagis McEwen, al cărei prim volum, “Strămoşul lui Socrate” l-am tradus pentru Dilema Veche în fragmente relevante, apoi pentru Editura IDEA design and print, din Cluj. De asemenea, am ştiinţă despre un studiu important al d-nei profesor Ana Maria Zahariade, elaborat în timpul asocierii d-sale cu Colegiul Noua Europă.
Discuţia despre primul obiect arhitectural, “prima” “casă”, are şi ea o literatură fantastică îndărătul ei. Merită o discutie şi o hartă sinoptică proprie, întrucît a identifica o primă casă presupune, anterior, a da o definiţie pertinentă arhitecturiii. De exemplu, dacă identificăm arhitectura ca “joc savant şi sublim al formelor sub lumină” (Le Corbusier), căutăm alte feluri de obiecte prime decîtdacă spunem, ca Robert Venturi,că este un adăpost decorat cu simboluri. În ceea ce priveşte definiţia dată de Le Corbusier, aceasta descrie nu vreun fel de obiect (deşi privilegiază obiectualitatea exterioară a acestuia, în dauna spaţiului său exterior), ci un proces: vorbim despre joc (cu reguli externe sofisticate, căci savante) şi vorbim despre sublim, o categorie estetică diferită de frumos, care are mai mult de-a face cu sacrul decît cu emoţia estetică desfătătoare. Le Corbusier urmează definiţia lui Hegel, pentru care arhitectura înseamnă sediment, depunere de materie, spaţiul excavat, peştera nu aparţin arhitecturii. Prin urmare, nici colonizarea de locuri excavate nu înseamnă, încă, arhitectură. Prin urmare, strămoşii noştri, chiar cînd pictau pe pereţii cutăror peşteri primitive imagini fidele ale cerului înstelat, nu erau încă arhitecţi: astronomi, poate, dar nu arhitecţi. Dimpotrivă, definiţia lui Venturi admite orice fel de spaţiu, este indiferentă la criteriile morfogenezei, dar privilegiază în schimb nu simpla decoraţie, ci pe aceea intens semnificantă, a simbolicii. Este, cumva, un discurs înrudit cu Heidegger, atunci cand creează distincţia între construire si operă.
Modul în care se defineşte arhitectura discriminează în cîmpul acestor obiecte pe care noi, în sensul foarte comun al termenului, le încadrăm măcar la construcţii, dacă nu la arhitectură. Definiţiaconferă fiinţă şi vizibilitatea obiectului discuţiei.
La sfîrşitul unei cărţi pe nedrept uitate, a lui Gheorghe Săsărman, “Funcţiune, spaţiu, arhitectură”, sînt mai mult de două sute (!) de definiţii relevante cultural, date arhitecturii, diferite esenţial între ele (dar încadrabile în cîteva familii tipologice). Unii caută relaţiiîn spaţiu, alţii – adăpost: alţii caută arhitectura printre mega-sculpturi cu spaţiu interior, locuibile, în vreme ce cu totul alţii pun accent pe utilizatorul individual şi/sau colectiv aşadar pe receptare, iar nu pe producţia de arhitectură sau spaţiu.
Inventînd aceasta geneologie, tratatul încearcă să proiecteze înapoi în timp propria sa legitimitate. Exemplul pe care îl dă chiar Rykwert, în cartea mai sus invocată, este cel al primitivului lui Corbusier. Acesta, în căutare de adăpost, găseşte mai întîi un luminiş (locus a non lucendo, cum îl numeşte L.Amoroso în antologia despre „Gîndirea slabă”, a lui G.Vattimo). Găsindu-l, primul lucru pe care îl face care este? Să îl utilizeze ca atare? Nu! El trasează dintîi axele regulatoare ale luminişului, introduce adică geometrie în forma locului şi a spaţiului: construieste amplasamentul, cum spunea odinioară Mario Botta că face prima oară. Este aici proiectarea modernităţii înapoi în timp cu mii de ani. Cu totul opus este modul, mai aproape de evoluţionism, în care gîndeşte Vitruviu apariţia arhitecturii: pe oamenii primi îi băteau vînturile, valurile şi s-au gîndit, pur şi simplu spontan, să pună niste crengi deasupra creştetelor lor, ca umbrele. Apoi, şezînd, altele pe margini, ca să nu se răstoarne maxi-umbrela abia inventată. Apoi se răspîndeşte vestea între triburi şi gata, arhitectura apare.
Recapitulînd, cred că trebuie căutat în fiecare tratat, potrivit autorului respectiv, care este definiţia dată arhitecturii. Tratatele trebuie corelate epocii lor şi, pentru a avea o perspectivă corectă şiechilibrată, trebuie citite mai multe, dacă nu toate. Conform definiţiei identificate, e de găsit, apoi, o origine a arhitecturii în timp: cînd a apărut o „primă” “casa” şi tipologic – care ipostază a edificării merită învestită cu titlul, onorific de „ primă” “casă”?
Din punct de vedere tipologic: unele edificări sînt “mai originare” decît altele. Cele mai vechi tipuri sînt, totuşi, adăpostul ca locuinţă şi arhitectura sacră, în toate formele pe care le puteţi imagina. Aceste doua forme de arhitectură uneori coincid, fie în sensul coprezenţei, fie în sensul originării – biunivoce – a uneia din cealaltă. Un exemplu mai apropiat de noi. În jurul anului 200-250d.H., cînd au început să se despartă decisiv bisericile creştinede locuinţă; pînă în acel moment, ele coincideau. Dar, altfel, este foarte greu de spus o dată precisă a înfiinţării primei biserici. Probabil că putem expedia problema recunoscînd în casa cinei celei de taină prima biserică. Concluzionînd, în ordinea originarităţii, prime ar fi casa şi, totdeodată, templul, locul sacru. Teoria lui Rykwert, confirmată de unele studii antropologice contemporane, este că nu templele s-au construit în mijlocul aşezărilor, ci, dimpotrivă: aşezările s-au construit împrejurul spaţiilor sacre, a destinaţiilor de pelerinaj de pildă.
O a treia ipostază: originea arhitecturii este de tip revelat, cu toate ipostazele cunoscute: (arhe)tipuri, ideea care se întrupează în materie, ideile platonice, proiectul de templu şi de Ierusalim cereşti, care se realizează pe pămînt după apocalipsă, etc. Biblia poate fi considerată, printre altele, şi un tratat de arhitectură. Conţine discuţia despre origini, dar şi planuri de arhitectură descrise, textualizate. Dar să nu vorbim prea mult despre cărţilecare nu sînt scrise cu intenţia precisă de a fi tratat de arhitectură, pentru căi atunci lista noastră s-ar lungi nepermis de mult, inclusiv cu cărţi de felul Politicii lui Aristotel.
Un al patrulea şi ultim tip de origine a arhitecturii identificabile în tratate ne spune ca arhitectura se naşte ori de cîte ori se întrunesc acele condiţii pe care autorul le descrie. Arhitectura, aşadar, originează ori de cîte ori se întrunesc condiţiile. Mai mult decîtatît, orice obiect edificat decade din statutul de arhitectură atunci cînd conditiile, reunite anterior, se despart. Din acest punct de vedere, daca veţi fenomenologic, puteţi ajunge la urmatoareadilemă: „templul nefolosit, deci cel în care nu se mai performează un ritual, mai este el un templu?” Nu. Ritualul ţine deschise canalele, nu obiectul în sine, oricît de sofisticat ar fi. La fel se pune problema cînd se discută despre adăpostul decorat cu simboluri, adineauri menţionat. Trebuie să existe cineva care să ştie că acelea sînt simboluri si să le interpreteze/utilizeze ca atare, să le ştie descifra. Altfel, rolul lor nu mai este mistic şi iniţiatic, rămîn simple picturi pe perete.
Cum au ramas, de exemplu, din perioada pre-iconoclastă, pictate pe pereţii unor biserici din Capadochia păsări cu patru picioare: dacă era de bine sau de rău, ce reprezentau de fapt, vreun uitat simbol cristic? - nu mai putem şti. La fel, sînt multe civilizaţii care au dispărut şi au lăsat urme în spatele lor, dar nu mai există nimeni care să le stie semnificaţia. (Mormintele megalitice din Senegal, orientate cu pietre diferite, au toate cadavrele îngropate în interiorul tumulilor pe care le descriu, sînt mutilate. Toate! Nu se mai ştie nimic despre acest lucru, de ce erau astfel îngropate acele persoane omorîte printr-un ritual violent…? Civilizaţia din CîmpiaPanonică devia cursul rîurilor, oamenii îşi îngropau lănciile rupte -de ordinul miilor- apoi dădeau drumul apei în vechiul curs, peste ele. Vorbim despre epoca bronzului, cînd vîrfurile de lance reprezentau o valoare imensă.
Pentru noi, toate aceste lucruri nu mai au nici un sens. Toţi cei care le ştiau înţelesul şi le-ar fi putut descifra nu mai sînt. Nu este vorba doar despre o reprezentare, ci şi despre lumea pentru care reprezentarea respectivă avea sens. Biserica de la Densuş a fost construită peste și dintr-un templu vechi roman, din materialele acestuia, care a devenit, astfel, cariera de extracţie a pietrei pentru noua construcţie. Lumea pentru care templul avea sens a murit (sau a fost omorîtă) şi trebuia celebrat noul zeu. Arhitectura rezultată este, în acest caz, o formă de canibalism.
Concluzia este că, ori de cîte ori nu se întrunesc toate condiţiile de (re)generare, arhitectura se stinge.
