Despre SP!C7

 

Atelier LiterNet / Augustin Ioan: Arhitectura: întârziere, amânare şi retardare- data publicarii 19.01.2007, data in care a fost preluat 28.05.2021

Prin amabilitatea autorului, pentru audiența SP!C7

Arhitectura: întârziere, amânare şi retardare

Augustin Ioan

Arhitectura poartă cu / în sine germenele timpului trecut. Nu doar că ea reprezintă o redistribuire în spaţiu - după reguli străvechi şi, adeseori, pre-existente discursului care le înscenează - a unei materii a cărei vârstă se confundă adeseoricu facerea lumii; dar, mai mult încă, descriem această lentă, trans-individuală preocupare a tururora (în facere sau, mai cu seamă, în utilizare) cu vorbe de asemenea vechi. Jargonularhitectonic este punere în operă, la fel ca realitatea pe care o descrie, a odinioarei. Încă o dată: limbajul conceperii, articulăriişi utilizării de spaţii are - precum o poate dovedi traducătorulpreocupat de etimologiile cuvintelor - descendenţe rapid identificabile, în descendenţe fără cusur, până în limbile"prime".

Arhitectura este arhaizantă de două ori, de la început: a) prinnatură şi b) prin limba care o surprinde pe aceasta. Să ne explicăm:
a) Argumentul naturii duce către un posibil impas, dacă nu am şti cât de imprevizibil este trecutul. Ca să putem căuta prima casă, ori arhitectura primă, trebuie să definim în acelaşi timp cu investigarea, originea fenomenului astfel definit. Literaturauriaşă despre origini - de la cea din tratatele de la Vitruvius la Le Corbusier cel puţin - este atât de acut prezentă în spaţiul teorieiarhitecturii şi filosofiei spaţiului în anii din urmă. Ştiind căschimbarea de paradigmă arhitecturală, dincolo de recapitulărifrenetice (şi ultimele două decenii au fost ale antologiilor) şimanifeste, este un topos al investigaţiilor în trecut spre a descoperi, revigora sau inventa de-a dreptul genealogii care săjustifice şi să întemeieze noutatea, întrebarea legitimă pe care o putem deîndată rosti este dacă şi reciproca va fi fiind valabilă; cu alte cuvinte, anunţă o nouă, radicală schimbare de paradigmăarhitecturală această febrilă anchetă asupra originilor? Iată de ce, probabil, merită să sistematizam rapid, pentru a putea înainta, perspectivele propuse astăzi pe cele câteva categorii de origini"identificate", repetăm, de la Vitruvius şi până acum.

b) Arché - principiul, originarul şi stră-vechimea este surprins închiar denumirea profesiunii. În raport cu etimologia profesiunii, arhitectonica - un termen pe care, din raţiuni pe care le voiexplica deîndată, îl prefer celui ajuns la noi prin medierefranceză - este aşadar felul - verificat în timp, scris cu esenţetari, în care articulăm unităţi elementare de materie sausubansamble între ele şi pe acestea în raport cu un proiect aflatla un nivel superior de complexitate, astfel încât fiecare dintreaceste nivele de articulare, ca şi întregul, să dea seama - dinamicşi expresiv - de tensiunile multiple generate şi compuse de transmiterea tensorilor ascensiunii (către cer) şi ai gravitaţiei(către pământ).

Corolar: mai mult decât senior, maestru al echipei de meseriaşicapabili să ducă până la capăt această operaţiune, arhitekton-ul era şi singurul capabil să pro-pună - în faţa minţii sale şi înanticipaţia facerii, adică înspre viitorime - de la bun început şipână la sfârşitul tuturor operaţiunilor asociate zidirii (i.e. puneriiîn operă), întreg edificiul. Dinaintea începutului, prin proiectare, şi până când, treptat ridicându-se, se vădeşte şi celorlalţi, (deţinători, altminteri, ai unor secrete ale meşteşugului fiecăruiacare îi face de ne-evitat în sectorul lor de expertiză), casa esteîntreagă şi teafără (doar) în mintea arhitectului. Vechimea safertilă în tainele profesiunii, autoritatea sa integratoare şiabilitatea de a opera cu principii, concepte şi reguli fundatoarede spaţiu îi permit arhitekton-ului - în măsura în care posedăingredientele de mai sus prin a) imersia în cultura profesiei, prinb) experienţă nemijlocită şi c) capacitatea de experimentarecontinuă în orizontul tradiţiei - să controleze viitorul. Casa este o predicţie realizată, iar arhitectul - un prezicător care, în plus, are la îndemână toate mijloacele de a şi provoca viitorul pe care l-a invocat. Arhitectul este cel care actualizează potenţialul în care, deocamdată, aşteptând inaugurarea, se află - localizată, incompletă - casa "lui" .

Arhitectura ca amânare

Casa deferă timpului viitor deznodămintele din prezent, individuale, ale celor care şi-o doresc, şi-o permit şi care o concep, edificând-o apoi. În "durata lungă", atât în sensulpropriu, cât şi în cel conceptual al sintagmei, care este asociatăîn mod tradiţional arhitecturii, durată care o depăşeşte pe aceea aoricăror alte medii artistice, se regăsesc înfrăţiţi deopotrivăctitor, arhitect şi constructor în expedierea unei capsule a timpului către viitor. La rigoare, nu eternitatea o caută cei cezidesc arhitectura ci, prin ea ca vehicol, lentoarea fastuoasă a descompunerii; deliberată, o amânare a entropiei şi bobul de zăbavă - jucăuş, în fond - de dinaintea inexorabilităţii acesteia. Arhitectura, trans-umană în sensul "timpului de înjumătăţire" propriu - care se măsoară în generaţii succesive, nu în vieţiindividuale - este un teatru al memoriei. În această ipostazăgenerică, ea este în acelaşi timp mausoleică, adică o frazareperpetuă pe tema monument-mormântului (observa Loos, contemplând mormântul din pădure) şi monumentală (o spuneaHegel) prin tocmai caracterul "tectonic" (în sensul analogiei cu mişcările plăcilor tectonice) al mişcărilor pe care le face în timp.

A vedea caracterul procesual al arhitecturii este dificil şi chiarcei dotaţi cu o imaginaţie bogată aplicată unei vaste culturiistorice au dificultăţi în a imagina arhitectura ca funcţie de timp.Nimeni nu se frisonează dinaintea schimbărilor arhitecturii, ci, dimpotrivă, în faţa înşelătoarei sale permanenţe şi acesteia din urmă i se închină, jertfindu-i bunuri (mai) perisabile. Doardezastrele par să devoaleze ceva din fragilitatea bine camuflatăarhitecturii. Dar oroarea de vacuum, de loc gol, intră imediat înacţiune, sub credinţa că edificarea este, în sine, o formă de vindecare. Or, dimpotrivă: departe de a fi vindecătoare, arhitectura, aproape fără scăpare, este o panoplie de gesturiviolente.